Culturile de acoperire sau “covoarele vegetale” – reprezinta o strategie agroecologica care aduce o serie de avantaje in sfera tehnologiilor de cultura si in cea de gestionare a fertilitatii solului.
Culturile de acoperire reprezinta totalitatea plantelor cultivate in afara perioadei in care solul este acoperit cu plante de cultura. Aceasta practica este binevenita in rotatia culturilor, agricultura ecologica si in sistemul No Tillage (tehnologia fara prelucrarea solului).
Principalele avantaje ale utilizarii culturilor de acoperire in agricultura:
- plantele inca verzi sau ajunse la maturitate functioneaza ca un ingrasamant verde odata cu incorporarea lor in sol;
- anumite specii de plante au capacitatea de a “fixa” azotul din atmosfera, incorporandu-l in sol, mentinand astfel nivelul de fertilitate a solului fara utilizarea ingrasamintelor chimice;
- imbunatatesc structura si porozitatea solului,
- minimizeaza si previn eroziunea si compactarea solului;
- eficientizeaza utilizarea apei si a substantelor nutritive in sistemele de productie vegetala;
- cresc randamentul urmatoarei culturi;
- stimuleaza activitatea biologica din sol;
- contribuie la reducerea poluarii aerului si a apei;
- mentin solul cultivat pe tot parcursul anului, ceea ce ajuta la captarea carbonului, reducand emisiile de gaze cu efect de sera;
- previn aparitia buruienilor, respectiv a bolilor si a daunatorilor;
- incurajeaza activitatea polenizatorilor si a insectelor benefice;
- pot fi folosite in hrana animalelor.
Alegerea culturii de acoperire
Alegerea unei culturi de acoperire implica identificarea obiectivelor principale care au determinat introducerea acesteia in tehnologia de cultura.
Aceste obiective pot urmari: imbunatatirea fertilitatii solului, scaderea eroziunii solului, controlul buruienilor sau a daunatorilor, conservarea umiditatii din sol etc. De exemplu, cerealele (secara, ovazul etc.) produc un volum mare de biomasa si imbogatesc solul cu o cantitate semnificativa de carbon. Leguminoasele (trifoiul rosu, mazariche etc.) produc biomasa, imbunatatesc activitatea microorganismelor benefice din sol, fiind considerate cea mai “sigura” metoda de a creste randamentul culturii principale. Totodata, plantele din familia Brassicaceae (rapita, mustarul, ridichea etc.) atrag insectele benefice, inhiba aparitia nematozilor in sol si a bolilor de sol. Asadar, aceste plante se pot cultiva atunci cand daunatorii de sol reprezinta un factor major care limiteaza randamentul de productie a culturii principale.
Este important ca alegerea speciei pentru acoperirea solului sa corespunda nevoii fermierului, dar si conditiilor pedoclimatice din zona respectiva.
Tipuri de culturi de acoperire
Mai multe specii de plante pot fi utilizate ca plante de acoperire. Printre acestea se numara:
- Leguminoase, folosite indeosebi pentru imbogatirea solului cu azot, fiind speciile care au particularitatea de a fixa azotul atmosferic. Datorita sistemului radicular viguros, leguminoasele reprezinta o alegere buna si pentru prevenirea compactarii solului. Dintre leguminoase, cele mai folosite sunt: trifoiul rosu si trifoiul alb, lucerna, mazarea, bobul, soia, mazariche, lupin, sparceta etc.
- Plante ierboase, care pot include cerealele (graul, secara, triticale, orzul de toamna sau ovazul) sau plantele furajere anuale sau perene (ryegrass, sorgul, iarba de Sudan), pot fi cultivate ca plante de acoperire intrucat au un ritm de crestere rapid, un sistem radicular fibros, cu importanta majora in combaterea eroziunii solului. Resturile vegetale ramase in urma desfiintarii culturii (incorporate ulterior in sol) contribuie la crestere continutului de materie organica in sol. Daca resturile vegetale sunt pastrate pe suprafata solului, acestea pot inhiba germinarea semintelor de buruieni. In plus, atunci cand in sol se regaseste o cantitate prea mare de azot, speciile de graminee vor ajuta la absorbtia acestui element.
- Plante non-leguminoase, cum ar fi: ridichi, mustarul, napi, rapita, hrisca etc., ajuta la prevenirea eroziunii solului, la inhibarea aparitiei buruienilor si la imbogatirea solului in materie organica. De asemenea, anumite specii non-leguminoase inhiba dezvoltarea daunatorilor si a patogenilor de sol.
Culturi de acoperire – amestecuri de specii
Intrucat alegerea unei singure specii de plante nu poate pune la dispozitie intregul ansamblu de beneficii, atentia se indreapta din ce in ce mai mult asupra utilizarii amestecurilor de specii de plante.
Asa cum este mentionat si mai sus, cerealele aduc o cantitate mare de carbon in sol, de vreme ce leguminoasele contribuie cu mai mult azot. Totodata, anumite specii (de exemplu: hrisca, floarea-soarelui, trifoiul) atrag polenizatorii. Unele specii de Brassicaceae (ridichea si rapita) sunt bune acoperitoare de sol, care reduc compactarea acestuia. Asadar, amestecul de specii de plante trebuie conceput in asa maniera incat sa mentina un echilibru intre specii pentru a diversifica si profita cat mai mult de beneficiile acestora asupra solului si asupra culturii comerciale.
La alegerea amestecurilor este important sa se tina cont si de dezavantajele care vin odata cu ele. Printre ele se numara culturile de acoperire alcatuite din cereale (cum ar fi secara) in cazul carora capacitatea mare de retentie a azotului este insotita de imobilizarea acestui element in timpul perioadei de vegetatie a culturii principale. Astfel, compromisul intre retentia si aprovizionarea cu azot poate fi gestionat prin crearea unui amestec complementar care sa regleze raportul C:N.
Aceste amestecuri ar putea include o leguminoasa si o cereala (de exemplu: mazariche + secara sau trifoi rosu + ovaz sau sulfina + trifoi rosu + o cereala). Alte amestecuri ar putea include crucifere + cereale paioase sau trifoi.
Amestecurile pot include 2 pana la 8 specii de plante, in functie de conditiile pedologice si climatice.
Inaintea cultivarii amestecurilor pe suprafate mari, este indicata cultivarea lor pe suprafete restranse pentru a putea observa potentialul fiecarei specii si pentru a putea crea diverse amestecuri care se potrivesc cat mai bine conditiilor zonei si obiectivelor alese.
Plantarea culturilor de acoperire
Planificarea cultivarii plantelor de acoperire trebuie sa tina cont de scopul culturii, cultura principala, durata sezonului de vegetatie, conditiile climatice.
Se intrevad trei metode de a planifica cultivarea culturilor de acoperire prin raportare la culturile principale:
- pe intreaga durata a sezonului de vegetatie;
- dupa recoltarea culturii principale, respectiv inaintea infiintarii urmatoarei culturi;
- cultivarea intercalata.
Cultivarea pe intreaga durata a sezonului de vegetatie se poate realiza atunci cand se doreste acumularea unei cantitati mari de materie organica in sol, prin cultivarea speciilor cu un continut ridicat de biomasa. Acest tip de planificare este mai des intalnit in fermele legumicole si aduce o serie de avantaje solurilor foarte sarace, infertile, precum si celor erodate.
Cultivarea dupa recoltarea culturii principale se practica mai des si presupune existenta a doua perioade de semanat: vara si toamna.
Semanatul in timpul verii se poate face dupa culturile de cereale paioase, unde se pot utiliza plante precum: trifoi, fasole, mazare, sorg, soia, ridichi, mustar etc.
Semanatul in toamna se poate face dupa desfiintarea culturii principale (lunile septembrie-octombrie). Apoi se pot semana plante precum: cereale (ovaz, secara), mazariche, mustar, trifoi etc. Semanatul se poate realiza direct in miriste (printre resturile vegetale ramase), ori dupa pregatirea patului germinativ.
Cultivarea intercalata presupune semanatul culturii de acoperire in timpul fazei de crestere vegetativa a unei culturi principale. Acest tip de cultivare intercalata este utila in zonele cu sezon de vegetatie mai scurt sau pentru cultivatorii de porumb si de soia (culturi care permit doar pentru o perioada scurta de timp infiintarea unei culturi de acoperire, timp in care unele specii nu reusesc sa se dezvolte si sa indeplineasca obiectivele fermierului).
Durata culturii de acoperire
In selectarea speciilor adecvate pentru acoperirea solului un rol important il joaca si perioada de crestere. Aceasta durata influenteaza semnificativ cantitatea de biomasa produsa de culturi. Mai exact, cu cat acestea raman mai mult timp pe camp, cu atat produc mai multa biomasa. In acest sens, este de dorit aplicarea in amestec a speciilor care nu ierneaza (cum ar fi hrisca, ovazul, sorgul, napi) cu cele care ierneaza (secara, mazariche, trifoiul rosu, ryegrass), pentru a obtine o acoperire suficienta a solului in toamna si primavara.
Desfiintarea culturii de acoperire
Desfiintarea culturilor de acoperire se poate face atunci cand plantele au ajuns la maturitate. De preferat, atunci cand acestea dezvolta un frunzis bogat, eventual, chiar inainte de inflorire.
Cultura de acoperire se poate desfiinta prin:
- metode mecanice (tocare, tavalugire sau incorporare);
- metode chimice (erbicidare);
- metode naturale, cum ar fi moartea plantelor pe timpul iernii.
Culturile de acoperire plantate vara si toamna care mor natural in timpul iernii simplifica gestionarea acestora in primavara. Ulterior, cultura principala se poate semana direct in miriste sau dupa pregatirea patului germinativ.
In concluzie, culturile de acoperire reprezinta unul din cele mai importante componente ale agriculturii sustenabile. Beneficiile directe si indirecte conduc la atingerea obiectivelor economice, cat si a celor agroecologice.
Culturile de acoperire, cat si amestecul de culturi de acoperire sunt necesare pentru imbunatatirea calitatii si productivitatii solului, pentru cresterea biodiversitatii, sprijinind in acelasi timp randamentul si productia culturilor principale. In acest mod, odata cu beneficiile economice rezultate de pe urma acestei strategii, amprenta negativa a omului asupra mediului devine tot mai mica.
