Infiintarea unei plantatii de vita de vie

Infiintarea unei plantatii de vita de vie reprezinta un proces complex, ce implica in primul rand o investitie semnificativa, insa trebuie acordata o atentie deosebita si respectarii verigilor tehnologice, pentru a obtine plantatii uniforme, cu butuci vigurosi si pentru a putea valorifica la maxim potentialul de productie al soiului ales. 

In tara noastra, vita de vie este cultivata in trei sisteme de cultura: neprotejata, semiprotejata si protejata. Fiecare sistem are caracteristici distincte, iar cea potrivita se alege in functie de soiurile cultivate, formele de conducere alese, factorii de mediu si lucrarile aplicate in plantatii. 

Sistemul de cultura neprotejata este caracteristic regiunilor unde temperaturile minime din timpul iernii, ce afecteaza vita de vie (sub -18ºC pentru soiurile de struguri pentru masa si sub  -20ºC in cazul soiurilor de struguri de vin) survin foarte rar, in maxim 1 sau 2 ani din 10. Caracteristicile distincte ale acestui sistem sunt reprezentate de faptul ca butucii sunt condusi pe tulpini semiinalte sau inalte, iar elementele de rod sunt situate la inaltimi ce variaza intre 0,6-1,2-2 m in raport cu nivelul solului. 

---

Sistemul de cultura semiprotejata se intalneste in zonele climatice in care temperaturile minime care afecteaza vita de vie au o frecventa de 2-4 ani din 10. Astfel, in timpul iernii, protejarea se realizeaza prin acoperirea partiala cu pamant a unor elemente situate la baza butucului. Acest sistem de cultura se distinge prin utilizarea soiurilor ce prezinta rezistenta sporita la ger, a formelor semiinalte si inalte de conducere a butucilor, precum si prin pastrarea in fiecare an, la baza tulpinii, a 1-2 cepi de siguranta, cu cate doi ochi. Toamna, pentru a fi protejate de ger, coardele anuale ce se formeaza pe acesti cepi sunt conduse pe directia randului si sunt acoperite cu un strat de pamant. 

---

Sistemul de cultura protejata este un sistem ce implica cheltuieli mult mai mari si o forta de munca majora, practicandu-se preponderent in anumite microzone din cadrul podgoriilor (de exemplu, la baza versantilor). Este utilizat in zonele in care temperaturile din timpul iernii, ce afecteaza vita de vie au o frecventa mai mare (comparativ cu celelalte sisteme), de mai mult de 4 ani din 10. Forma de conducere a butucilor utilizata in cadrul acestui sistem este cea joasa, ce permite acoperirea totala sau partiala a acestora cu pamant, iarna. 

Tipuri de plantatii viticole 

La ora actuala se intalnesc cinci tipuri de plantatii viticole, ce sunt determinate de distantele utilizate la plantare, densitatea de plantare, formele de conducere ale butucilor, panta terenului, insa si de posibilitatea de mecanizare a terenului. 

Astfel, distingem:

• plantatiile viticole obisnuite (panta moderata sub 15%, distante de plantare de 2,2 m intre randuri si 1-1,4 m intre butuci pe rand, cu densitati normale ), ce se preteaza atat pentru soiurile de struguri pentru masa, cat si cele pentru vin. Formele de conducere utilizate pot fi atat cele joase, dar si cele semiinalte si inalte, acest tip fiind cel mai raspandit. 
• plantatii viticole cu distante mari (terenuri plane sau cu panta usoara 8%, distante de plantare 3-3,6 m intre randuri si 1,2-1,4 m intre butuci pe rand, densitati mai reduse), fiind adecvate pentru soiurile de masa si cele de mare productie pentru vinurile curente. Formele de conducere utilizate sunt cele inalte. 
• plantatii viticole pe terase (terenuri cu pante mari, 12-14%, soluri cu fertilitate scazuta, distante de plantare 2 m intre randuri, 1 – 1,4 intre butuci pe rand), unde se cultiva preponderent soiuri pentru vinuri de calitate (albe si rosii), forma de conducere a butucilor utilizata fiind cea semiinalta. 
• plantatii viticole pe nisipuri (distante de plantare mai mari 2,5 m intre randuri si 1 – 1,4 m intre butuci pe rand, densitati mijlocii, forme de conducere joase, inalte si seminalte), unde se cultiva preponderent soiuri pentru vinuri de masa (roze, albe) si soiuri pentru struguri de masa cu vigoare mare sau mijlocie. Acestea au un caracter regional. 
• plantatii viticole de tip familial (se infiinteaza pe suprafete mai mici de teren, cu distante de plantare 1,5 – 1,8 intre randuri si 1 – 1,4 m intre butuci pe rand, densitati mari de plantare), unde se cultiva soiuri de struguri pentru vin, insa si soiuri de struguri pentru masa. 

Alegerea amplasamentelor pentru infiintarea plantatiilor viticole

La alegerea terenului pentru infiintarea plantatiilor viticole, este important sa se tina cont de cateva aspecte cheie, intrucat amplasametul respectiv trebuie sa asigure in mod optim cerintele de crestere si fructificare ale soiurilor cultivate, pentru a putea valorifica astfel la maxim potentialul soiurilor, atat cantitativ cat si calitativ. Totodata, este important si ca terenul respectiv sa intruneasca anumite conditii, precum: 

• sa aiba posibilitatea sa fie racordat la utilitatiile esentiale (apa, energie electrica etc.);
• sa fie situat mult mai departe de zonele poluate;
• sa fie situat in apropierea zonele ce pot servi drept piata de desfacere;
• sa poata fi asigurata forta de munca; 

Avand in vedere cerintele specifice ale vitei de vie, trebuie evitate arealele ce sunt afectate frecvent de diverse fenomene climatice (grindina, ingheturi tarzii, secete prelungite etc.), ce prezinta un exces de umiditate sau un exces de carbonat de calciu sau saruri solubile, precum si cele ce au nivelul apei freatice situat la adancimi mici (1-2 m). De asemenea, intrucat vita de vie valorifica terenuri ce nu sunt adecvate pentru alte culturi, se vor alege terenuri nisipoase, pietroase, coaste de dealuri. 

Pregatirea terenului

Principalele lucrari ce se aplica terenului, in vederea pregatirii pentru plantare sunt: defrisarea si nivelarea terenului, asigurarea unei perioade de odihna a solului si fertilizarea. 

Defrisarea. Reprezinta lucrarea de eliminare a vegetatiei lemnoase, existente pe teren (arbori, butuci, radacini groase etc.) si se executa cu tractoare ce au utilaje specifice (lama de buldozer, gheara de scrificare etc.). In cazul in care a existat o plantatie viticola pe terenul respectiv, ce a fost afectata de diverse boli, se vor extrage in totalitate butucii (cu numarul maxim de radacini ce se pot scoate) si se va asigura perioada de repaus a solului. De asemenea, tot in cazul defrisarii plantatiilor mai vechi, se vor strange, indeparta si distruge prin ardere toate radacinile vitelor de vie existente pe terenul respectiv, pentru a nu reprezenta o sursa de perpetuare a agentilor patogeni in noua plantatie.

Nivelarea (modelarea) terenului. Aceasta lucrare se executa dupa defrisare si prezinta un grad de importanta ridicat intrucat, prezenta denivelarilor pe un teren reprezinta un inconvenient in efecutarea anumitor lucrari, precum: instalarea sistemului de irigare, evacuarea excesului de umiditate, combaterea eroziunii solului, influentand, de asemenea, si o crestere si dezvoltare neuniforma a butucilor vitei de vie. Nivelarea solului se excuta in functie de conditiile de relief, sistemul de amenajare, posibilitatile de parcelare, precum si de configuratia terenului. 

Asigurarea perioadei de repaus a solului. In general, terenurile pe care a fost infiintata o plantatie viticola pe o perioada indelungata de timp, se cultiva o anumita perioada (3-5 ani) cu plante furajere (perene sau anuale), cu scopul de a reface structura solului, precum si fertilitatea acestuia, dar si ca o masura fitosanitara (pentru a evita transmiterea bolilor si daunatorilor specifici, de la vechea plantatie). In general, aceasta perioada de odihna a solului este de aproximativ 3-4 ani.

Fertilizarea terenului

Terenurile pe care le valorifica vita de vie sunt terenuri in panta, nisipoase, erodate, inadecvate altor culturi, avand de regula, un continut scazut in elemente nutritive, de aceea, este necesara fertilizarea terenului, pentru a asigura pentru inceput, un nivel mediu de aprovizionare cu elemente nutritive. Se vor aplica ingrasaminte specifice, dozele fiind stabilite in functie de analizele solului. 

Alegerea soiurilor

Reprezinta o veriga foarte importanta pentru infiintarea plantatiilor, deoarece soiul este factorul principal, ce asigura nivelul productiei, precum si calitatea ei. Fiecare soi prezinta anumite cerinte specifice fata de de conditiile de mediu, de aceea, alegerea precum si amplasarea acestora, trebuie efectuata cu mare atentie, pentru a putea indeplini cat mai optim cerintele soiului si pentru a asigura astfel, potentialul maxim de productie al acestuia. Soiurile se aleg in principal dupa directia de productie. Dintre principalele soiuri ce se cultiva in arealele viticole, dupa directia de productie, amintim:

• soiuri de struguri pentru masa cu maturare timpurie (Victoria, Cardinal), mijlocie (Muscat de Hamburg, Chasselas doré), tarzie (Afuz Ali, Italia);
• soiuri pentru vinuri albe: de masa (Feteasca regala, Aligoté, Plavaie), pentru vinuri superioare (Feteasca Alba, Feteasca regala, Pinot Gris, Chardonnay, Sauvignon); 
• soiuri pentru vinuri rosii: de masa (Oporto, Babeasca neagra), pentru vinuri superioare (Merlot, Pinot noir, Cabernet Sauvignon); 
• soiuri pentru vinuri spumante: Feteasca regala, Feteasca alba, Pinot noir; 
• soiuri pentru distilate invechite: Plavaie, Feteasca regala, Mustoasa de Maderat. 

Amplasarea soiurilor pe terenurile in panta, se realizeaza astfel:

• La baza pantelor, precum si pe solurile mai fertile, soiurile de masa si pentru vinuri de consum curent; 
• Pe pantele cu expozitii favorabile si pe solurile mai putin fertile, soiurile pentru vinuri superioare, albe si rosii;
• Pe platouri si la altitudini mai mari, materia prima pentru obtinerea distilatelor de vin invechite si a vinurilor spumante;

Stabilirea distantelor de plantare 

Nivelul de productie, calitatea acesteia, precum si costurile de productie sunt influentate de distantele dintre randuri si dintre plante pe rand, ce determina astfel densitatea de plantare (numarul de butuci la unitatea de suprafata), de aceea alegerea distantelor optime de plantare prezinta o veriga importanta la infiintarea plantatiilor viticole.
Densitatea de plantare este influentata de o serie de elemente: forma de conducere, directia de productie, fertilitatea solului, conditiile climatice, vigoarea soiurilor roditoare, precum si vigoarea portaltoiului folosit la altoire, incarcatura de ochi atribuita la taiare. 

In functie de zona, se utilizeaza diferite distante de plantare, cuprinse intre 1,0/1,0  si 1,8/1,8 m, insa pot fi diferite si in functie de vigoarea soiului. De exemplu, pe pante terasate, soluri cu fertilitate slaba, la o vigoare a soiurilor slaba si mijlocie, distantele de plantare intre randuri sunt de 2 m si intre plante pe rand, 1,0 – 1,2. Stabilirea distantelor de plantare reprezinta un procedeu complex ce se bazeaza pe mai multe criterii (posibilitatile de mecanizare a lucrarilor, tipul de plantatie viticola, conditiile de biotop etc.,) de aceea, se recomanda si consultarea literaturii de specialitate, pentru alegerea unei distante optime, in functie si de particularitatile de crestere si fructificare ale soiului ales. 

Pichetarea terenului 

Este o lucrare prin care se marcheaza pe teren, locul pe care il va ocupa fiecare vita de vie din plantatie, cu ajutorul unor tarusi (de 50-60 cm lungime), numiti picheti. Pichetarea se poate realiza la sfarsitul iernii in cazul plantarilor de primavara, sau la inceputul toamnei pentru plantarile de tomana, dupa nivelarea terenului.

 Inainte de pichetare, se vor stabili distantele de plantare, orientarea randurilor si sistemul de pichetat. Executarea corecta a lucrarii de pichetat, asigura obtinerea de randuri drepte, in continuare de la o parcela la alta, atribuirea unui spatiu de nutritie egal fiecarui butuc, asigurarea unor lungimi mari de lucru agregatelor. Orientarea randurilor se realizeaza in asa fel incat sa fie indeplinite cerintele plantelor fata de lumina si sa contribuie la prevenirea eroziunii solului, in cazul terenurilor in panta. 

Sistemul de pichetat utilizat in mod curent este cel in ‘’dreptunghi’’, la care distanta dintre randuri este mai mare decat distanta dintre vite pe rand. 

Materialele necesare pentru realizarea acestei lucrari sunt:

• teodolit (pentru suprafetele mari sau terenurile in panta);
• jaloane colorate (rosu sau alb) pentru trasarea aliniamentelor;
• panglici de otel (pentru masurarea distantelor); 
• rulete;
• sarme marcate (unele cu distanta dintre randuri, altele cu distanta dintre vite pe rand);
• picheti;
• unelte specifice pentru fixarea pichetilor; 

Plantarea vitei de vie

In conditiile tarii noastre, se disting 3 epoci de plantare: toamna, primavara si vara.

Plantarea de toamna. Este considerata cea mai buna perioada de plantare, intrucat ranile se cicatrizeaza pana in primavara, intrarea in vegetatie se realizeaza mai devreme si se evita riscul deprecierii vitelor stratificate peste iarna. Se executa de obicei, in luna noiembrie, inainte de inregistrarea temperaturilor negative, pe terenurile bine drenate, insa este putin practicata. 

Plantarea de primavara. Se planteaza cat mai devreme, respectiv martie – inceputul lunii aprilie, insa, temperatura solului trebuie sa fie de 8-10ºC la adancimea de 40-50 cm. Pornirea in vegetatie se realizeaza mai tarziu. Pentru a evita fenomenul de asfixiere a radacinilor, pe terenurile cu exces de umiditate, grele, plantarea se realizeaza in mai. 

Plantarea de vara. Se realizeaza in iulie-august cu vite fortificate in ghivece, cuburi nutrititive sau pungi de polietilena. 

Etapele plantarii: sapatul gropilor, pregatirea vitelor pentru plantare, plantarea propriu zisa. 

Pregatirea vitelor pentru plantare. In vederea plantarii, vitele de vie vor fi controlate riguros. Astfel, se inlatura vitele ce prezinta: defecte de sudura la punctul de altoire, respectiv se desprind prin apasarea cu degetul mare pe altoi, radacini uscate/innegrite, cordite uscate sau ochi neviabili. Astfel, se vor utiliza vite sanatoase, cu muguri viabili, ce prezinta o sudura uniforma de jur imprejurul punctului de altoire, cu cordite sanatoase, bine lignificate, cu radacini viguroase, hidratate de culoare alba sidefie.

Lucrarile pregatitoare in vederea plantarii constau in: fasonarea vitelor, parafinarea, mocirlirea.

Fasonarea vitelor. Este o lucrare ce presupune scurtarea radacinilor si corditei, mai exact, cordita se scurteaza la 8-10 cm (3-4 ochi), radacinile bazale la 8-10 cm. Daca plantarea se realizeaza cu plantatorul, fasonatul se executa mai scurt (cordita 2 ochi si radacinile bazale 1 cm).  De asemenea, consta in suprimarea ciotului de la altoi, iar daca sunt radacini la nodurile intermediare ale portaltoiului, acestea se vor elimina. 

Mocirlirea se realizeaza imediat dupa lucrarea de fasonare. Radacinile si aproximativ 15 cm din lungimea portaltoiului se introduc intr-o mocirla alcatuita din pamant argilos ⅔, balega de vaca ⅓ si apa, pana se obtine o pasta de consistenta smantanii, ce adera bine la radacini. Vitele se mocirlesc, sunt epartizate in gropi si se planteaza imediat. 

Parafinarea vitelor consta in introducerea partii superioare a vitelor intr-un amestec de parafina, special conceput in acest sens. 

Recomandari: 

• Pe tot parcursul plantarii, vitele  fasonate si mocirlite se protejeaza prin umbrire sau depozitare temporara, pentru prevenirea deshidratarii. 
• Pregatirea se executa in ziua plantarii. 

Plantarea propriu-zisa a vitei de vie 

Sapatul gropilor. Se realizeaza pe directia randului, pe aceeasi parte a pichetului, la 3 – 5 cm distanta fata de acesta, cu o adancime de aproximativ 50 cm si latime de 35 – 40 cm. La baza gropii se realizeaza un musuroi alcatuit din pamant bine maruntit. 

Plantarea propriu zisa. Vita altoita se aseaza in pozitie verticala, sprijinita de peretele dinspre pichet, radacinile repartizate de jur imprejur pe musuroiul de pamant de la baza gropii. Punctul de altoire se va aseza la cativa centimetrii mai sus decat nivelul solului, cordita se va orienta catre pichet. Se va completa apoi pamant maruntit, reavan peste radacini, intr-un strat gros de 15 – 20 cm. Avand grija ca vita sa ramana in pozitie initiala se taseaza bine cu piciorul, din exteriorul gropii spre exterior.

Se introduce si mranita apoi in groapa (aproximativ 2-6) kg. Fiecare vita de uda cu cate 5 – 10 L apa. De asemenea, odata cu prima udare, se poate aplica un stimulator de inradacinare. Ulterior, vita de vie va fi musuroita cu pamant bine maruntit, reavan, grosimea stratului deasupra fiind de aproximativ 5 centimetri. 

In zonele in care nu exista pericolul brumelor sau ingheturilor tarzii de primavara, se poate renunta la musuroire, iar vitele se protejeaza prin parafinare pe treimea superioara. Este important de mentionat ca la plantarea de toamna se utilizeaza vite cu cordita nescurtata, dar este obligatorie musuroirea.